Face to face vs. Face(to)book

Nu sunt un mare amator al internetului sau a gadgeturilor de ultima oră. Probabil că din punctul acesta de vedere m-am născut într-o perioadă atipică pentru sufletul meu. Ori am în mine o înverşunare care mă face să cred că o simplă maşinărie nu îmi poate controla viaţa. Încă. Mă adaptez şi eu din mers la ultimele tehnologii, dar de multe ori le privesc cu reticenţă, mai ales atunci când iau locul sufletelor reale. De aceea probabil mi-am luat telefon mobil, târziu pentru ceilalţi, abia acum vreo 5 ani. Îl privesc ca o simplă unealtă, care mă ajută să mai comunic cu unii sau alţii, fără a fi o prelungire a mea în lumea cealaltă.
Însă în ultimul timp sunt pur şi simplu asaltat, bombardat şi uşor învinuit că nu mă integrez lumii virtuale care ne tot acaparează. Mi-am deschis abia acum vreo 4 ani un cont de mess, pe care întradevăr îl folosesc zi de zi, chiar dacă mi-s offline 75% din timp. Şi m-am blocat. Ba nu, şi blogul ăsta, dar e altă poveste. Un pariu pierdut cândva cu mine şi nu numai. Orice tentativă de a mă extinde în lumea virtuală s-a dovedit un eşec personal destul anost. Tot timpul trebuie să justific de ce nu am cont în mai ştiu eu ce reţea de socializare. Mai ales că mulţi dintre prieteni şi-au mărit spaţiul personal în lumea megabiţilor. Nu am simţit nevoia să fac acest lucru. Prefer să-mi număr prietenii adevăraţi pe degete, decât să-i cuantific în numere cu 4 sau 5 cifre şi să le raportez zilnic prin cuvinte sau imagini ce se întâmplă cu mine. Nu am chef de aşa ceva şi în plus cei interesaţi cu adevărat de propria-mi persoană ştiu cam pe unde mă pot găsi. Şi nici nu vreau să cer prietenii virtuale oamenilor cu care nu am de gând să pierd nici 5 secunde din viaţa mea reală. Sună cam dur, dar dacă ne extragem din faţa calculatorului, tot singuri rămânem. Întrun fel sau altul. Evident că pot fi catalogat asocial internautic. Puţin îmi pasă. Să stai de vorbă cu un om faţă în faţă, e mult mai greu decât să te ascunzi în spatele unui monitor. Să-i simţi privirea blândă sau crudă, să-i urmăreşti ochii sau mâinile, să-i înţelegi cuvintele şi gesturile mi se pare mult mai interesant decât răceala tristă a unei tastaturi sau lumina fadă a ledurilor unui laptop. În plus ai ocazia ca şi celălalt să te cunoască cu adevărat, nu din fotografii care îţi pun în valoare dinţii sau mai ştiu eu ce parte anatomică.
Şi mai este un aspect care mă reţine să mă lansez pe calea socializării virtuale. De ce să mă opresc la HI5, Facebook, Twitter, Windows Live sau MySpace. Oare prietenii noştri din Wer-Kent-Wer, Studivz Sites, Baidu Space, QQ Alumni, Mixi, Linkedin, Kaixin001, VKontakte, VK, OdnoKlassniki, Bebo, Orkut, Deviantart ori BharatStudent nu merită şi ei atenţia. Au şi ei suflete virtuale care abia aşteaptă să fie cunoscute... aşa mai superficial. Câte conturi şi parole...o listă impresionantă. Şi dacă o pierd... înseamnă că nu mai am prieteni. Virtuali! Cam trist, dar prefer lumea reală. Prăfuită şi dură, dar reală.