Fluturi

Hai să prindem fluturi
Sub soarele
dimineţii
Să ne aşezăm
cuminte
Pe iarba plină
de muguri
Să zâmbim la rouă
şi la cer.
Să încercăm să trăim
departe
în vânturi.
Hai să prindem fluturi.

...

"marea va da fiecărui om o speranţă aşa cum somnul ne aduce liniştea în viaţă"
Cristofor Columb

Râsul de apoi

Razi tu, râdeţi voi,
Drumul spre RAI
Cu tropot de cai,
Un lanţ infinit,
Spre asfinţit,
Urcaţi-l voi.
De-i râsul plâns
Veţi afla,
Căci râsul străpuns
Răspuns vă va da.

P.S. De la Gily din 1431...cândva într-un început de februarie în 2006

Dans african cu elemente norvegiene

Nebunie

Nebunia culorilor
ne aduce aminte
de speranţă.
Nebunia luminii
ne aduce aminte
de ploi.
Nebunia zâmbetelor
ne aduce aminte
de viaţă.
Nebunia iubirii
de aduce aminte
de noi.

Sufletul mâinilor

De multe ori, din instinct sau poate dintr-o anumită obsesie, fără să vreau, când văd un om nou mă uit la mâinile lui. Asta poate de frică să nu mă las păcălit de vreo privire făţişă sau ascunsă, sau pur şi simplu să descopăr omul din spatele persoanei din faţa mea. Şi tot de multe ori am descoperit alţi oameni, diferiţi faţă de ceea ce promiteau a fi. Şi rar m-am înşelat. Obsesia asta mă frământă de mult, de copil, când mă uitam fascinat la mâinile bunicii. Mâini muncite cu tăieturi şi degete stâmbe, urme ale grijii celor zece suflete pe care i le-a dăruit cel de sus. Sau de mâinile grele ale tatălui care mi-au lasat dâre de degete pe obrazul drept, la ultima palmă părintească primită. Ori de mâinile mamei când inventa ceva de mâncare din aproape nimic şi care de frică să nu ne alinte prea mult, ne mângâiau atât de rar. Şi de multe, multe alte mâini...
Deunăzi, de dimineaţă, citeam o revistă de popularizare a ştiintei. Cu multe rubrici, idei, fotografii şi vise. Printre toate astea, şi gânduri de departe, mi-a căzut privirea peste câteva fotografii care arătau sufletul mâinilor a câtorva oameni. De pretutindeni. Şi mi-am adus aminte de obsesia mea. De mâinile pe care le văd aproape zi de zi şi pe care instinctiv le urmăresc, le analizez şi uneori mă gândesc la ele. De mâini mari care pot cuprinde sufletul a doi sau trei oameni, de mâini dulci pe care îţi vine să le săruţi, de mâini aspre pe care le admiri, de mâini simple pe care le uiţi, de mâini grele care te dor, de mâini fardate de care te fereşti, de mâini ude de care te ştergi, de mâini calde de care te mângâi, de mâini murdare de care te scârbeşti... De mâini, de multe, multe mâini. Fiecare ascunzând în spatele lor un suflet, care prin ochi şi vorbe nu-l poţi vedea cu adevărat.
Şi tot deunăzi, în timp ce priveam fotografiile cu mâini străine, de pretutindeni, mi-am amintit de două mâini care acopereau într-o dimineaţă uşor un chip. Blând, dulce, adormit. Mâini pe care le-am văzut cândva dar le-am uitat şi le-am redescoperit, fascinat de sufletul pe care îl poartă şi pe care îl văd zi de zi. Mâinile sufletului meu...

Holmenkollen - dealul singuratic

Sunt un mare fan al sporturilor de orice fel şi urmăresc cu pasiune, evident când am timp, orice competiţie. Regăsesc probabil spiritul de luptă şi dorinţa de a fi printre primii în efortul supraomenesc pe care îl văd la alţii sau la mine când urc vreun munte mai pipernicit. Am văzut multe competiţii şi la televizor şi în viaţa de zi cu zi. De la Turul Franţei, la curling, de la vreun superb meci de fotbal, la aruncatul bilelor. Toate mă atrag în felul lor, în spiritul lor, în pasiunea celor care participă.
Însă peste toate iubesc sporturile de iarnă. Aduc ceva special în fiinţa mea probabil pentru că nu prea mă pricep să le practic sau pentru că albul zăpezii îmi dă o stare sufletească de linişte. Şi dintre toate sporturile de iarnă săriturile (sau zborul) cu schiurile mi se par fantastice. Adrenalină, curaj şi vis împlinit. Să zbori pe propriile picioare. O nebunie. De prin 96' urmăresc compeţiile legate de sărituri cu schiurile şi visam să zbor ca orice săritor. Visul evident nu s-a împlinit, viaţa mi-a arătat că zborul meu e în altă direcţie. Am avut însă şansa, acum 4 ani, să văd cât se poate de live o etapă din cadrul Cupei Mondiale de sărituri cu schiurile. La Oslo, la Holmenkollen. O adevărată nebunie şi multă adrenalină. Nu se zburau cei 250 de metri cât se ating acum prin alte părţi, însă mi se părea fantastic, ireal. Bărbaţi, femei, copii îşi făceau curaj şi pentru câteva clipe, în faţa mea, îşi îndeplineau un vis. Al lor şi al meu. Am urcat apoi sus în trambulină (atât la Holmenkollen, cât şi la Lillehamer) şi m-am aşezat acolo de unde se pleacă spre vis. Şi am visat pentru câteva clipe că zbor şi eu.

Retrăiesc zilele astea aceeaşi senzaţie urmărind Campionatele Mondiale de Ski Nordic care se desfăşoară fix la ...Oslo-Holmenkollen.
P.ssst...fotografia e de la baza trambulinei mici din Lillehamer, dar senzaţia e aceeaşi.