Dogmatica răului simţ (2)

..ori de slalomul matinal realizat cu atâta pasiune printre resturile fecaloide ale patrupedelor acompaniate de privirile bonte ale cvasi-stăpânilor care îţi rânjesc stupid staţi liniştit că nu muşcă (rahatul, javra sau zâmbetul tău tâmp?). Sau de sunetul monoton al trompetei bolidului pe patru roţi şi-o tablă, al vreunui Schumacher mioritic ce ratează milisecunda de start la fiecare semafor. Ori de parfumul suav şi primăvăratic ce te cuprinde în preajma vreunei guri de canalizare (pe inventar sau absentă) sau dos de bloc (din plin hidratat cu urină şi alte mirodenii) ce-ţi aminteşte că iar ai greşit dimineaţă că nu ţi-ai îndesat beţioarele de ureche, în cavitatea nazală. Sau de inepuizabilul dă-mi şi mie un leu că nu am mai mancat de o săptămână, (să mori tu că mai gângureai acum dacă nu mâncai de atâta timp), însoţit de o privire crudă, atunci când treci indiferent. Ori de privirea arogantă a vreunei piţ(o)i ce îşi răsplăteşte încrederea financiară părintească cărându-şi sacoşa cu cartofi (alias poşeta sau mega-super-extra telefonul, de obicei la încheietura dintre braţ şi antebraţ, respectiv uşor închinat la 30 de grade, faţă de urechea stângă, semn al condiţiei fizice ireproşabile şi/sau al unor cunoştinte de trigonometrie avansată) într-o obstinaţie vecină cu durerea hemoroidică din dos...

Dogmatica răului simţ (1)

Sunt sătul să vad în jurul meu oameni care se ascund în spatele bunului simţ, ca şi cum ar fi o pavăză împotriva neputinţei lor de a îşi depăşi propriile limite. De fapt ce înseamnă bunul simţ acum: politeţe falsă, zâmbete fade, cuvinte goale, diplomaţie ipocrită. În numele unor idealuri de parteneriat social cu ceilalţi. Care ceilalţi se injectează în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, cu o doză de bun simţ pentru tine. Ce frumos. Ce ideal. Ce fals. Nu vreau un astfel de bun simţ. Vreau o înjurătură în faţă sau o palmă peste ochi atunci când supăr sau jignesc pe celălalt. E mai corect aşa, decât să aud ipocritul nu-i nimic sau nu mă deranjează. Dacă tot nu te deranjează atunci primeşte şi asta. Să vedem care sunt limitele bunului tău simţ. Că ale mele sunt extrem de înguste. Limitate. Limitate de statul la multitudinea de cozi din diferite motive pentru mai ştiu eu ce factură, când din bun simţ trebuie să te abţii să înjuri vreo casieriţă pentru că se mişcă în slow-motion s-o vadă şeful că face treabă. Sau în faţa vreunei secretare sau contabile blonde (nu neapărat), angajată pentru a întreţine condiţia fizică a vreunui pseudo-conducător de oştiri financiare, şi care abia aşteaptă să-şi înceapă adevăratul program după cel cu publicul larg. Ori în spatele vreunui ameţit(e) ce vorbeşte la telefon, în timp ce plăteşte cu monede minuscule mai ştiu eu ce rest, sau mai grav nu-şi găseşte moneda în borseta/poşeta-i magică în care ar încăpea şi un flex de tăiat cargoboturi. Sau în faţa vreunui moşneag, fost mare conducător de şedinţe de partid în care autoînfierarea era o formă de spovedanie publică, care cu nonşalanţă îmi transmite că tinerii din ziua de azi nu mai sunt cum erau pe timpul lui. 'ai nu mai spune, că tu reciteai numai poezii şi vorbeai în pilde biblice. Ori când eşti complimentat într-un mod în care libidoşenia linguşelii ar sta mai bine pe limba interlocutorului...

Noroismul

Nu am fost atras niciodată de artă, în adevăratul ei sens. Poate doar câteva poezii şi cărţi citite prin adolescenţă mi-au răpit ceva nervuri sufleteşti. În rest un zid de nepătruns, nici talente artistice, nici dulcegării, nimic. Absolut nimic. Însă vreau totuşi să propun umanităţii (virtuale, deocamdată) o noua ramură artistică, născută din observaţiile personale. Noroismul. Perfect aplicabil la toate nivelele psiho-somatice, emulative, emoţionale, dogmatice şi materialiste. Materia primă se găseşte foarte uşor, atât în natură, cât mai ales în interiorul fiecăruia dintre noi. Mânjim totul cu noroi şi transformăm totul într-o altă lume. Plină de noroi. Suflete, oameni, locuri. Simplu, natural, fără complicaţii. Iar la sfârşit pentru a ne desăvârşi opera, ne mânjim propriile suflete cu noroi, târându-ne prin propria mocirlă. Impresia artistică extremă, succesul garantat, posteritatea asigurată. Doar prin noroi.

...Ea

Iubire nordică

În urmă cu vreo 4 ani eram cu o bursa de studii la Oslo, în Norvegia. Voi povesti altă dată cum am ajuns acolo. Însă experienţa celor 3 luni de stat alături de nordici m-a marcat profund. Întratât de profund încât mă încearcă deseori un sentiment de reîntoarcere în timp, metafizic, prin locurile pe unde am hălăduit: Oslo, Haugesund, Stavanger, Kristiansand, Lillehammer, Bergen, Sognefjord, Flam, Trondheim, Bodo, Stokholm, Goteborg, Tomte, Gardemoen... Fabuloase peisaje. Reci oameni. Prea reci pentru asemenea locuri. Sau poate frumuseţea locurilor trebuia compensată cu ceva straniu, atipic. În masa aceea de gheaţă sufletească am întâlnit, într-o zi, o insulă tropicală. Atât de fierbinte, blondă şi naivă, încât pentru moment mi-am pierdut simţurile. Era o Ea, poate acea Ea. Veneam după o noapte de călătorie cu trenul de la Oslo spre Bergen. Abia mă dezmeticeam din căldura compartimentului şi îmi dezmorţeam privirea uitându-mă buimac la frumuseţea gării din Bergen, când pe o străduţă laterală o văd pe Ea. Atât de singură, fragilă, suavă. Cu părul ei blond prins în codiţe, cu mâinile ei atât de mici, ascunse, cu privirea aceea stranie de tristeţe amestecată cu uimire. Şi corpul, corpul acela diafan de portocală. Şi buzele suave, rotunde, tăcute...venusiană, pur şi simplu venusiană.
Nu cred în dragoste la prima vedere, însă cu greu mi-am putut desprinde privirile de la Ea. Vibram de emoţie, dar trebuia să plec. Pierdeam feribotul spre Sognefjord şi excursia vieţii mele. Am lasat-o singură, în ploaie, pe străduţa ei lăturalnică. În Bergen. Abia am apucat s-o fotografiez. Sfios, tăcut, trist am lăsat-o acolo...în nord, în amintire.

Închipuire

Mi-am imaginat tot timpul viaţa ca fiind ceva ce îmi aparţine numai mie. Da, ştiu, poate părea ceva banal, fără sens. Dar aşa mi-am imaginat-o de fiecare dată când mă gândesc la viaţa mea. Şi de fiecare dată vin aceleaşi întrebări: de ce o trăiesc, unde mă duc, de unde vin şi ce să fac cu ea. De multe ori găsesc răspunsuri în mine. Câteodată în ceilalţi. Le caut sau vin singure, într-un vis în miez de noapte, într-un zâmbet pe stradă, într-un chip sau într-o frunză. Le accept, mă liniştesc şi uit de viaţă. Mă iau valurile de zi cu zi, gândurile, cuvintele, oamenii. Şi viaţa merge mai înainte, încă un pas, încă o zi, singură cu mine. Mă agit, mă agăţ, mă bucur, mă întristez, mă joc, mă uit.

In memoriam (2)

Fiecăruia dintre noi, odată cu scânteia vieţii, îi este dat să aibă un destin. Multora le devine o povară, celorlalţi o cale pe care o urmează cu perseverenţă zi de zi, lună de lună, an de an. Toată viaţa. Trăgând după ei şi alte destine, vise şi speranţe. Ca o locomotivă, în spatele căreia se aşează altă locomotivă, şi merg împreună spre o destinaţie comună, sau simple vagoane ce aşteaptă să fie garate undeva... într-o haltă necunoscută. Diferenţa e dată de ceea ce simţi că eşti cu adevărat sau vrei să devii. Locomotivă sau vagon. Să-ţi tragi destinul după tine sau să te laşi dus de el ori, din nefericire sau neputinţă, de al altora. Depinde numai de tine şi de calea pe care ţi-o alegi.
Calea pe care o aleg şi o simt se îndreaptă totdeauna undeva spre capătul pământului. Oriunde ar fi acesta. Trăgând după mine şi destinul meu şi al celor care vor să-l vadă....la fel ca şi mine.
In memoriam - Gheorghe Lupaşcu

In memoriam (1)

De prea puţine ori ne amitim de oamenii care contează cu adevărat în viaţa noastră. Uităm repede binele şi ne refulăm în judecăţi simple ale celor din jurul nostru. Greşim. Nu avem curajul să recunoaştem că de multe ori nici măcar noi nu mai ştim cine este de partea noastră şi cine nu. Prieteni sau ceilalţi. Trecem cu vederea gesturi simple, aşteptându-le nerăbdători pe cele ample, care fac să ne simţim importanţi şi superficiali.
Candva, acum vreo 10 ani, într-una din multele ieşiri din peisajul universitar din timpul studenţiei, am descoperit un om. Sau mai degrabă m-a descoperit el pe mine. Detaliile nu contează. Omul exista. Un profesor cu multe calităţi, dar şi cu multe defecte. Prea multe, astfel încât la un moment dat Cel de Sus l-a chemat la el. Brusc, dur, fără ambiguităţi. Înainte de a pleca şi-a lăsat amprenta asupra multora dintre noi: studenţi, colegi, prieteni şi ceilalţi. Evident şi asupra mea. Mai mult decât credeam atunci, mai puţin decât sper acum.
Nu am înţeles atunci că vedea oamenii altfel decât se vedeau ei. Îi clasifica în sisteme pe care cu greu le puteai accepta. Fiecare dintre noi era un HC, 286, 386, 486, Pentium I sau pur şi simplu un calculator de buzunar. La vremea respectivă un Pentium I era vârful tehnologiei IT. În ochii lui, şi eu şi un bun prieten şi coleg, eram simpli 486. Mă simţeam jignit, insultat, prost clasificat. Mă revoltam...
Anii tinereţii simple şi fără prea multe griji au trecut. Cu ei şi vălul multor refulări intelectuale. Mi-am amintit de Om şi de cuvintele lui şi am zâmbit. Câtă dreptate avea...acum îmi doresc să fiu un simplu 486. Vedea mai mult, decât visam eu vreodată să văd...în mine. ...şi nici nu am apucat să-i mulţumesc.
In memoriam - Gheorghe Lupaşcu

Renaştere

Acum vreo 6 luni şi ceva după vreo câteva săptămâni de gândire profundă m-am hotărât să-mi fac un blog. Aveam de gând să-l utilizez mai mult în scop profesional, însa nu am reuşit (ruşinică mie!!!, dar promit că îl voi transforma într-un site bine echipat şi-l voi folosi pentru scopul propus). Însa, tot de vreo 6 luni am redescoperit o pasiune mai veche... scrisul sau rescrisul gândurilor, amintirilor, trăirilor, bucuriilor, suferinţelor. A ceea ce văd, ce simt, ce aud, ce spun. Aşa că m-am pus pe scris. S-au adunat ceva gânduri pe care uşor, uşor le voi publica aici. Nu vor fi 365 de gânduri, câte unul pentru fiecare zi din acest an, dar vor ţine loc de refulări, cuvinte nespuse, lacrimi sau zâmbete ascunse. Nu vor fi gânduri uşoare, nici cuvinte blânde, însă sper să fiu acceptat aşa cum sunt eu, fără judecăţi puerile, pasiuni false şi compromisuri ieftine. Succes mie în exerciţiul scrisului, de zi cu zi sau măcar de la săptămână la săptămână, şi răbdare multă vouă.