In memoriam (1)

De prea puţine ori ne amitim de oamenii care contează cu adevărat în viaţa noastră. Uităm repede binele şi ne refulăm în judecăţi simple ale celor din jurul nostru. Greşim. Nu avem curajul să recunoaştem că de multe ori nici măcar noi nu mai ştim cine este de partea noastră şi cine nu. Prieteni sau ceilalţi. Trecem cu vederea gesturi simple, aşteptându-le nerăbdători pe cele ample, care fac să ne simţim importanţi şi superficiali.
Candva, acum vreo 10 ani, într-una din multele ieşiri din peisajul universitar din timpul studenţiei, am descoperit un om. Sau mai degrabă m-a descoperit el pe mine. Detaliile nu contează. Omul exista. Un profesor cu multe calităţi, dar şi cu multe defecte. Prea multe, astfel încât la un moment dat Cel de Sus l-a chemat la el. Brusc, dur, fără ambiguităţi. Înainte de a pleca şi-a lăsat amprenta asupra multora dintre noi: studenţi, colegi, prieteni şi ceilalţi. Evident şi asupra mea. Mai mult decât credeam atunci, mai puţin decât sper acum.
Nu am înţeles atunci că vedea oamenii altfel decât se vedeau ei. Îi clasifica în sisteme pe care cu greu le puteai accepta. Fiecare dintre noi era un HC, 286, 386, 486, Pentium I sau pur şi simplu un calculator de buzunar. La vremea respectivă un Pentium I era vârful tehnologiei IT. În ochii lui, şi eu şi un bun prieten şi coleg, eram simpli 486. Mă simţeam jignit, insultat, prost clasificat. Mă revoltam...
Anii tinereţii simple şi fără prea multe griji au trecut. Cu ei şi vălul multor refulări intelectuale. Mi-am amintit de Om şi de cuvintele lui şi am zâmbit. Câtă dreptate avea...acum îmi doresc să fiu un simplu 486. Vedea mai mult, decât visam eu vreodată să văd...în mine. ...şi nici nu am apucat să-i mulţumesc.
In memoriam - Gheorghe Lupaşcu