Dogmatica răului simţ (1)

Sunt sătul să vad în jurul meu oameni care se ascund în spatele bunului simţ, ca şi cum ar fi o pavăză împotriva neputinţei lor de a îşi depăşi propriile limite. De fapt ce înseamnă bunul simţ acum: politeţe falsă, zâmbete fade, cuvinte goale, diplomaţie ipocrită. În numele unor idealuri de parteneriat social cu ceilalţi. Care ceilalţi se injectează în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, cu o doză de bun simţ pentru tine. Ce frumos. Ce ideal. Ce fals. Nu vreau un astfel de bun simţ. Vreau o înjurătură în faţă sau o palmă peste ochi atunci când supăr sau jignesc pe celălalt. E mai corect aşa, decât să aud ipocritul nu-i nimic sau nu mă deranjează. Dacă tot nu te deranjează atunci primeşte şi asta. Să vedem care sunt limitele bunului tău simţ. Că ale mele sunt extrem de înguste. Limitate. Limitate de statul la multitudinea de cozi din diferite motive pentru mai ştiu eu ce factură, când din bun simţ trebuie să te abţii să înjuri vreo casieriţă pentru că se mişcă în slow-motion s-o vadă şeful că face treabă. Sau în faţa vreunei secretare sau contabile blonde (nu neapărat), angajată pentru a întreţine condiţia fizică a vreunui pseudo-conducător de oştiri financiare, şi care abia aşteaptă să-şi înceapă adevăratul program după cel cu publicul larg. Ori în spatele vreunui ameţit(e) ce vorbeşte la telefon, în timp ce plăteşte cu monede minuscule mai ştiu eu ce rest, sau mai grav nu-şi găseşte moneda în borseta/poşeta-i magică în care ar încăpea şi un flex de tăiat cargoboturi. Sau în faţa vreunui moşneag, fost mare conducător de şedinţe de partid în care autoînfierarea era o formă de spovedanie publică, care cu nonşalanţă îmi transmite că tinerii din ziua de azi nu mai sunt cum erau pe timpul lui. 'ai nu mai spune, că tu reciteai numai poezii şi vorbeai în pilde biblice. Ori când eşti complimentat într-un mod în care libidoşenia linguşelii ar sta mai bine pe limba interlocutorului...