Preţul unui om

o lacrimă,
un cuvânt,
o rugăciune,
un suflet,
o noapte,
un strigăt,
o despărţire,
un gest,
o amintire,
un gând,
o suferinţă,
un zâmbet,
o viaţă.

Aşteptare

Aştept demult,
Un Suflet
Care să mă doară
Mai mult decât sufletul meu.

Aştept demult,
O Inimă
Care să fie mai grea
Decât inima mea.

Aştept demult,
Doi Ochi
Care să plângă
Mai mult decât ochii mei

Aştept demult,
Un Om
Care să fie mai singur
Decât singurătatea mea.

You need to get off facebook

Am primit ieri un link interesant de la un cititor al minunăţiilor scrise de mine şi chiar trebuia sa-l transmit în eter fanilor Facebook-ului. Aşa ca să-i mai scot din papucii internetului. Nu de alta da' să nu-mi fac prea mulţi "admiratori".



Saru mana' Rachela

Face to face vs. Face(to)book

Nu sunt un mare amator al internetului sau a gadgeturilor de ultima oră. Probabil că din punctul acesta de vedere m-am născut într-o perioadă atipică pentru sufletul meu. Ori am în mine o înverşunare care mă face să cred că o simplă maşinărie nu îmi poate controla viaţa. Încă. Mă adaptez şi eu din mers la ultimele tehnologii, dar de multe ori le privesc cu reticenţă, mai ales atunci când iau locul sufletelor reale. De aceea probabil mi-am luat telefon mobil, târziu pentru ceilalţi, abia acum vreo 5 ani. Îl privesc ca o simplă unealtă, care mă ajută să mai comunic cu unii sau alţii, fără a fi o prelungire a mea în lumea cealaltă.
Însă în ultimul timp sunt pur şi simplu asaltat, bombardat şi uşor învinuit că nu mă integrez lumii virtuale care ne tot acaparează. Mi-am deschis abia acum vreo 4 ani un cont de mess, pe care întradevăr îl folosesc zi de zi, chiar dacă mi-s offline 75% din timp. Şi m-am blocat. Ba nu, şi blogul ăsta, dar e altă poveste. Un pariu pierdut cândva cu mine şi nu numai. Orice tentativă de a mă extinde în lumea virtuală s-a dovedit un eşec personal destul anost. Tot timpul trebuie să justific de ce nu am cont în mai ştiu eu ce reţea de socializare. Mai ales că mulţi dintre prieteni şi-au mărit spaţiul personal în lumea megabiţilor. Nu am simţit nevoia să fac acest lucru. Prefer să-mi număr prietenii adevăraţi pe degete, decât să-i cuantific în numere cu 4 sau 5 cifre şi să le raportez zilnic prin cuvinte sau imagini ce se întâmplă cu mine. Nu am chef de aşa ceva şi în plus cei interesaţi cu adevărat de propria-mi persoană ştiu cam pe unde mă pot găsi. Şi nici nu vreau să cer prietenii virtuale oamenilor cu care nu am de gând să pierd nici 5 secunde din viaţa mea reală. Sună cam dur, dar dacă ne extragem din faţa calculatorului, tot singuri rămânem. Întrun fel sau altul. Evident că pot fi catalogat asocial internautic. Puţin îmi pasă. Să stai de vorbă cu un om faţă în faţă, e mult mai greu decât să te ascunzi în spatele unui monitor. Să-i simţi privirea blândă sau crudă, să-i urmăreşti ochii sau mâinile, să-i înţelegi cuvintele şi gesturile mi se pare mult mai interesant decât răceala tristă a unei tastaturi sau lumina fadă a ledurilor unui laptop. În plus ai ocazia ca şi celălalt să te cunoască cu adevărat, nu din fotografii care îţi pun în valoare dinţii sau mai ştiu eu ce parte anatomică.
Şi mai este un aspect care mă reţine să mă lansez pe calea socializării virtuale. De ce să mă opresc la HI5, Facebook, Twitter, Windows Live sau MySpace. Oare prietenii noştri din Wer-Kent-Wer, Studivz Sites, Baidu Space, QQ Alumni, Mixi, Linkedin, Kaixin001, VKontakte, VK, OdnoKlassniki, Bebo, Orkut, Deviantart ori BharatStudent nu merită şi ei atenţia. Au şi ei suflete virtuale care abia aşteaptă să fie cunoscute... aşa mai superficial. Câte conturi şi parole...o listă impresionantă. Şi dacă o pierd... înseamnă că nu mai am prieteni. Virtuali! Cam trist, dar prefer lumea reală. Prăfuită şi dură, dar reală.

Giumalagay 2010

În urmă cu un an, împreună cu vreo 7 prieteni, am hotărât să evadăm din cotidian şi să ne retragem undeva în munte, pentru câteva zile. La o cabană. Fără curent electric, semnal la telefon, ştiri mondene sau confort termic. O ieşire printre multe altele care s-au tot înfăptuit în ultimii ani. Fără bătăi mari de cap cu organizarea, timpi de parcurgere a traseelor, când ajungem, unde mâncăm şi cum dormim. Un hai să mergem şi vedem noi pe parcurs. Relaxare totală, zăpadă multă, râsete continui, poveşti despre frustrări, amintiri de altădată şi nopţi lungi. Poate prea lungi. În zilele acelea am mai renăscut încă o dată. Pentru mine. Dar asta'i altă poveste. De uitat ...undeva în suflet. Din toată nebunia frumoasă de atunci, în ochii minţii, mi-au rămas doar fulgii de zăpadă grei, ce cădeau peste pădurea verde de molizi, ascunzând cenuşiul zărilor. Şi amintirile. Şi gândurile. Şi sufletul. Ca şi cum m-aş fi pregătit, încă o dată, să plec dintr-o lume târzie şi să renasc în alta.
A trecut un an de atunci. Prietenii au rămas, sau se bat cu ei înşişi, iarăşi, undeva prin munţi. Nu am mai avut curajul să plec cu ei. De frica fulgilor care să-mi acopere gândurile. Ori din curaj. Vreau să simt singur cum se ard în sufletul meu.

Un strop de Bucovină gri

Zilele trecute am fost cu câţiva prieteni într-o mică escapadă prin Bucovina mioritică. Ei pentru research, eu pentru relaxare. Aşa că am avut timp să revăd sau să descoper unele locuri pe îndelete. La pas sau prin geamul prăfuit al maşinii. Zăpadă puţină, aruncată cu zgârcenie peste culmi, ce te ardea în miezul zilei, miros de fân şi bălegar cărat cu sania, de fum ars în sobe pline de brad şi molid, oameni puţini, ascunşi prin case mari sau prin amintiri. Şi linişte. Multă linişte. Monastică. Răscolită doar de glasul copiilor ce se întorceau seara de la joacă, târâindu-şi paşii pe drumul îngheţat sau de privirea curioasă a vreunui localnic în timp ce te saluta ţinându-şi căciula în mână, ca şi cum ai aparţine locului. Un peisaj gri la suprafaţă, dar plin de glasuri în sine. Un strop de Bucovină.

Dogmatica răului simţ (3)

...sau de răspunsul diafan şi rânced al vreunei vânzătoare de aprozar/giga market care te ridică la cer nu am să vă dau rest, dar vă pot oferi o bomboană. Nici eu nu am să vă dau bani pentru juma' de pâine şi un fund de salam, dar în schimb îţi pot oferi prietenia mea virtuală. Ori de aşteptatul în zadar, în faţa automatelor de cafea/ciocolată prăfoasă şi caldă, după ce acesta în prealabil ţi-a păpat cealaltă jumatate de pâine. Sau de preaplinul căsuţei poştale reale ori viruale cu tot felul de oferte pentru echipamente de spionaj (casnic sau împotriva teroriştilor din bloc), medicamente bio, la plic, pentru tratarea impotenţei intelectuale, credite pentru fraieri şi asigurări de viaţă, îndelungată şi prosperă, şi cereri de prietenie veşnică şi sinceră. Ori de păienjenişul privirii consumatorilor vegetarieni de pătrunjel şi mărar stopit din plin cu tot felul de benzeni şi fericiţi că în sfârşit au atins nirvana mentală. Sau de bucuria prafului ce te invadează prin toate orificiile indiferent unde te-ai afla. Ori de salutul norocos şi împrăştiat venit din înaltul cerului de la vreo Pasăre Pheonix (în speţă din familia Corvidae ori Columbidae) care-ţi aminteşte de tristeţea vieţii din ochii fiecăruia dintre noi. Hai Doamne ajută şi mai vorbim!