În urmă cu un an, împreună cu vreo 7 prieteni, am hotărât să evadăm din cotidian şi să ne retragem undeva în munte, pentru câteva zile. La o cabană. Fără curent electric, semnal la telefon, ştiri mondene sau confort termic. O ieşire printre multe altele care s-au tot înfăptuit în ultimii ani. Fără bătăi mari de cap cu organizarea, timpi de parcurgere a traseelor, când ajungem, unde mâncăm şi cum dormim. Un hai să mergem şi vedem noi pe parcurs. Relaxare totală, zăpadă multă, râsete continui, poveşti despre frustrări, amintiri de altădată şi nopţi lungi. Poate prea lungi. În zilele acelea am mai renăscut încă o dată. Pentru mine. Dar asta'i altă poveste. De uitat ...undeva în suflet. Din toată nebunia frumoasă de atunci, în ochii minţii, mi-au rămas doar fulgii de zăpadă grei, ce cădeau peste pădurea verde de molizi, ascunzând cenuşiul zărilor. Şi amintirile. Şi gândurile. Şi sufletul. Ca şi cum m-aş fi pregătit, încă o dată, să plec dintr-o lume târzie şi să renasc în alta.
A trecut un an de atunci. Prietenii au rămas, sau se bat cu ei înşişi, iarăşi, undeva prin munţi. Nu am mai avut curajul să plec cu ei. De frica fulgilor care să-mi acopere gândurile. Ori din curaj. Vreau să simt singur cum se ard în sufletul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu