Meşterul Manole

De vreo lună jumătate i s-a aprins unui vecin scăfârlia pe interior că vrea să-şi renoveze giganticul apartament cu una bucată cameră. Idee genială dacă ţinem cont că vecinul e posesor a unui CNP care începe cu cifra 2. Neîndemânatică între ale meşteritului şi-a chemat întru îndeplinirea dificilei misiuni meşterul-tată. Meşter care, nevoie mare, şi posesor şi el a unei bucăţi maşină utilizată pe post de taximetru, cu numărul de IS-26-FIX (la cap mă doare), ce bântuie cu jale şi fum de stat degeaba, prin magnificul city-town-village Paşcani. Între două curse locale Paşcani deal-Paşcani vale, trage o fugă pe valea Bahluiului să-şi revendice talentul de constructor şef. Dornic să-şi etaleze noile abilităţi şi să-şi satisfacă poftele erotico-constructive nestăvilite de vreo curviştină dijmuită între două curse dute-vino cu vreun flăcăuaş nevrotic de pe malul Siretului, pune mâna lui vânjoasă pe una bucată maşină zgomotoasă şi în cântec de lebădă pufoasă găureşte tot ce apucă: geamuri, uşi, pereţi, balcoane şi minţile vecinilor pentru a-şi demonstra măiestria de constructor. Şi o ţine aşa de vreo lună juma' încât de milă vecinii şi-aduc de-acasă câte una bucată perete negăurit, mobilă nebătută în cuie sau faianţă, să-i ostoiască setea meşterului venit de pe alte meleaguri şi politeţuri. Pariurile curg gârlă din etaj în etaj, iar cotele ajung la nivele paranormale, în jurul fiecărei ore de 7 dimineaţa când, vioi şi lipsit de orice bun simţ, îşi pune la treabă instrumentele de tortură a scăriţei şi ciocănelului bieţilor umanoizi ce stau în cuştile vecine. Neliniştit şi încăpăţânat să prind orice undă radiofonică venită prin pereţii de mămăligă ai cutiei de chibrituri în care locuiesc, mă rog, îngrijorat, în fiecare seară, ca nu cumva meşterul Manole să ne părăsească prea curând lăsându-mă într-o linişte apăsătoare şi somnoroasă. Şi grijile îmi sunt spulberate de paşii greoi şi ursuzi ai meşterului care cu chipul său zdrobit de grija găurilor ce vor veni îmi spune...mâine vecine mâine...te găuresc şi pe tine. Zâmbind elastic îi transmit telepatic...da pe mă-ta nu?

E frig afară

E frig afară
în noi
şi în mine
Mi-e frig
de-afară
de noi
şi de tine
Ţi-e frig
de-afară
de noi
şi de mine
E frig afară

22, 19, 26, 57...

Am terminat. Oare cât o fi ora. 5 jumate...îîhhh s-o dus şi ziua asta. Când? Dar ce cald s-a făcut. Or fi vreo 30 de grade pe la umbră şi vreo 55 la tălpi...22 se secunde...Ce mai claxonează şi Schumacher ăsta. Unde se grăbeşte aşa. S-a realizat omul. I-a dat mă-sa bani de trotinetă şi se grăbeşte. La biserică poate...E plin iarăşi de maşini pe trotuar. Poate ne fac ăştia unul suspendat pentru cei cu două picioare şi fără patru roţi. S-a închis şi magazinul din colţ. Încă unul luna asta...în total..19 secunde...De ce mă roagă să-i dau bani, că ştie ca o singură dată mă păcăleşte. În plus s-a deschis sezonul la prăşit, un hectar vreo 4 zile, vreo 2 milioane bune, plus mâncare şi ţigări. Plus onoarea...26 de secunde...Chiar e cald. Nu a mai plouat de câteva zile bune. Şi ce praf face nenea ăsta cu mătura lui pe benzină. Acum şi-a găsit de făcut curăţenie. Uite-l şi pe şefu' lui. Cam plinuţ. O şaorma, un gratarel, se pune acolo. Cine ştie. Se face de vreo foamete peste...57 de secunde...Hai că-i prea de tot. Peste 2 minute de admirat vopsele şi jante...şi ochelari de soare prin geamuri fumurii. De ce îi mai poartă dacă tot sunt fumurii. Nu contează...5,4,3...ultimul. Am scăpat. Spre casă.

Un copil, mai mulţi copii

Ne e frică

Ne e frică de cuvinte
de vorbe
şi de şoapte.
Ne e frică de verbe
proverbe
şi de fapte.
Ne e frică de noi
de voi
şi de amândoi.
Ne e frică de vânt
de zgomot
şi mormânt.
Ne e frică de plâns
de râs
şi de lacrimi.
Ne e frică de îngeri
de El
şi de demoni.
Ne e frică de toţi
de tot
şi de toate

Întuneric

A intrat timpul
în întuneric
şi noaptea
şi şoaptele...
Cerul s-a întunecat
ca şi universul
şi sufletul
şi noi
şi raiul
şi viaţa
şi Soarele
s-au înnecat
în noapte

Speranţe de vis

Într-un sfârşit toamnă mi-am închis sufletul şi inima. Am plâns în mine. Şi am suferit mult. Mult. Dar pur şi simplu aşa am simţit că trebuie să fac ca să-mi salvez sufletul (ironic nu!, mai ales că l-am dăruit cuiva). Sufletul meu plin de speranţe, dorinţe, vise, fantezii, obsesii, gânduri, cuvinte, gesturi, lacrimi, suferinţe... Am renunţat la tot, speranţe şi vise...pentru viaţa mea. Fără impresii, sugestii, compromisuri sau aşteptări. O viaţă simplă de om oarecare, încercând s-o trăiesc alături şi împăcat cu mine. Şi nici măcar nu am reuşit.
Am greşit, m-am îndoit încă o dată de oameni şi de mine. Rece şi calculat m-am retras într-o carapace sigură şi confortabilă. Nu am mai simţit nimic şi pe nimeni. Senin şi solitar. Doar eu. Amar în cuvinte, ironic în vorbe, făţarnic în atitudini, am lăsat timpul să se scurgă prin mine. Nu s-a scurs sau poate nu l-am simţit eu trecând. Cu toate zilele reci, simple, monotone. Şi oameni trecând pe lângă mine...mulţi oameni. La fel de reci, simpli şi monotoni. Parcă fără speranţe şi fără vise.
Din când în când mă uitam în jurul meu să văd ceva sau poate pe cineva. ... nimic. Sau aproape nimic. Doar figuri fade şi anoste. Cu zâmbete şirete şi ochi reci...şi mai ales fără mâini cu suflet, poveşti şi griji. Suflete pierdute pentru sufletul meu. Nici promisiuni, rugăminţi, arome de parfum sau ochi dulci nu m-au atras. Nimic.
Doar doi ochi plini de speranţă, vise, poveşti şi multe suferinţe m-au pus pe gânduri. Şi mai ales două mâini. Pline de viaţă şi gânduri din suflet. Încet, timid, nesigur m-au cuprins. Şi gândurile, şi ochii, şi mâinile, şi suferintele, şi visele. M-am trezit uşor, treptat, zâmbind. Cu un zâmbet furat, petale din lacrimi, ochi visători, nopţi liniştite, palme arse de fiori şi zori de viaţă venite dintr-o inima. Am închis ochii şi liniştit am început din nou să sper, să visez. Cald, plin de parfum şi speranţe ca sufletul pe care îl văd si îl am în braţe...

La noi în Moldova (2)

Marginalizat, înjurat, huiduit moldoveanul de rând şi-a văzut tot timpul de treburile sale. Mai domol, dar tot timpul cu sufletul curat. La vremuri grele şi-a primit fraţii de peste munţi, când imperiul geamăn îi surghiunea sau îi batjocorea, aşa cum i-a primit pe toţi în bătătura sa de la ruşi-lipoveni, până la armeni, evrei, ţigani sau ruteni. Nu i-a alungat şi a învăţat de ei câte ceva, atât cât să-şi îndulcească viaţa. La masă, la joc şi în cântec. Nu a construit mari cetăţi şi castele, dar pe cele care le-a durat, le-a dat sufletul unui neam întreg, rămas de multe ori la mâna acestei sărace Moldove. Asprimea vremurilor nu l-au făcut să-şi caute bucuria în bani şi aur sau în nenorocirea fraţilor, iar când timpul a cerut-o, mai forţat sau atras de mirajul unei alte vieţi, a mai trecut o dată munţii şi Milcovul, redând întregii Românii vigoarea de altă dată. Scormonind munţii prin Banat sau Retezat, robotind prin Timisoara sau Braşov, moldoveanul ăsta împuţit a reuşit, aşa în "prostia lui", să tragă după sine pe mulţi şi mai ales o ţară întreagă. Sărăcit de vorbele altora de duh şi suflet, a crescut, în propria ogradă, mâncând mămăligă, copii pe care şi acum îi admiră un neam întreg: un Eminescu, Enescu, Alecsandri, Creangă, Iorga, Palade, Cuza sau Saligny. Moldoveni şi ei ca şi urmaşii lor de azi, dar care au uitat, mulţi dintre ei de Moldova cea plină de suflet şi poezie.

Bucurie

Bucură-te Omule
că trăieşti,
că iubeşti,
că zâmbeşti,
că munceşti,
că doreşti,
că urăşti
că loveşti.
Bucură-te Femeie
că naşti,
că râzi,
că înveţi,
că uiţi,
că lupţi,
că ierţi,
că te rogi.
Bucuraţi-vă voi toţi
de toată bucuria
noastră.

Vreau să plutesc...în aer

Experience Human Flight from Betty Wants In on Vimeo.

Da

Da, dorim şi cautam liniştea sufletească pe care o găsim doar în moarte (e discutabil?). Da, iubim cu adevarat (oare?) atunci când ne săturam de propria singuratate şi de propriile lacrimi. Da, trăim doar pentru noi şi realizăm unele lucruri mult prea târziu. Oare ne poate părăsi sufletul fără sa NE dam seama? Da îl căutam pe Dumnezeu atunci cand avem multa nevoie de El... şi Da sperăm să ne regăsim atunci când simţim că ne-am pierdut….Da REUSIM şi asta… doar suntem OAMENI.

Nu

Nu ne dorim şi nu căutăm în viaţă decât liniştea sufletească pe care din păcate o găsim doar în moarte. Nu iubim cu adevărat decât atunci când ne săturăm de propria singurătate şi de propriile lacrimi. Nu trăim decât pentru noi, iar când devenim altruişti ne dăm seama că e prea târziu. Nu murim când vrem noi, decât atunci când ne dăm seama că sufletul ne-a părăsit demult. Nu îl căutăm pe Cel de Sus decât atunci când avem prea multă nevoie de El. Nu sperăm să ne regăsim decât atunci când suntem deja plecaţi din noi...demult.

Inutilitate

"Dacă apele care au acoperit Pământul în vremea potopului ar fi îngheţat, iar acesta ar fi rămas ca un enorm glob de gheaţă, unde nimic nu s-ar fi născut vreodată şi nimic nu s-ar fi schimbat, l-aş fi considerat o bucată inutilă de Univers"
Galileo Galilei

La noi în Moldova (1)

Am auzit de multe ori, atunci când călătoresc prin ţară, apelativul "uite moldoveanu'" urmat de o serie de atribute: prost, împuţit, puturos sau mai ştiu eu ce invective. Şi de fiecare dată mă minunez cât de înguşti la minte sunt românaşii noştri. Ba mai mult şi prin mass-media (fie reprezentată de ziare sau televizoare) tresaltă expresia "la noi în Ardeal" sau la "la noi în Oltenia" de parcă am vorbi de altă ţară sau lume. Întradevăr, istoric, există o delimitare socială, şi nu numai, a unor grupuri de oameni care se regăsesc sufleteşte într-un anumit spaţiu. Însă, prezentul atât de bulversant prin subţierea distanţelor şi relaţiilor interumane parcă nu ne mai permite să ne identificăm doar cu un anumit teritoriu. Sau poate mă înşel eu...ori poate e mai bine să îţi exprimi mai dur apartenenţa la un anumit spaţiu pentru a te delimita de ceilalţi. Ceilalţi români.
Aşa că de la bun început voi spune tare şi răspicat că sunt un moldovean, uşor tâmp, născut în minunatul ţinut al Cârligăturii (vedeţi voi pe unde era ţara asta) din strămoşi care probabil veneau de undeva de la est de Nistru. Şi pentru că nu sunt un român chiar pur-sânge, dar totuşi un moldovean, voi face zilele următoare o analiză cât se poate de pertinentă Moldovei Apusene să văd şi eu cum sună sintagma asta La noi în Moldova că prea m-am săturat de celelalte.

Fluturi

Hai să prindem fluturi
Sub soarele
dimineţii
Să ne aşezăm
cuminte
Pe iarba plină
de muguri
Să zâmbim la rouă
şi la cer.
Să încercăm să trăim
departe
în vânturi.
Hai să prindem fluturi.

...

"marea va da fiecărui om o speranţă aşa cum somnul ne aduce liniştea în viaţă"
Cristofor Columb

Râsul de apoi

Razi tu, râdeţi voi,
Drumul spre RAI
Cu tropot de cai,
Un lanţ infinit,
Spre asfinţit,
Urcaţi-l voi.
De-i râsul plâns
Veţi afla,
Căci râsul străpuns
Răspuns vă va da.

P.S. De la Gily din 1431...cândva într-un început de februarie în 2006

Dans african cu elemente norvegiene

Nebunie

Nebunia culorilor
ne aduce aminte
de speranţă.
Nebunia luminii
ne aduce aminte
de ploi.
Nebunia zâmbetelor
ne aduce aminte
de viaţă.
Nebunia iubirii
de aduce aminte
de noi.

Sufletul mâinilor

De multe ori, din instinct sau poate dintr-o anumită obsesie, fără să vreau, când văd un om nou mă uit la mâinile lui. Asta poate de frică să nu mă las păcălit de vreo privire făţişă sau ascunsă, sau pur şi simplu să descopăr omul din spatele persoanei din faţa mea. Şi tot de multe ori am descoperit alţi oameni, diferiţi faţă de ceea ce promiteau a fi. Şi rar m-am înşelat. Obsesia asta mă frământă de mult, de copil, când mă uitam fascinat la mâinile bunicii. Mâini muncite cu tăieturi şi degete stâmbe, urme ale grijii celor zece suflete pe care i le-a dăruit cel de sus. Sau de mâinile grele ale tatălui care mi-au lasat dâre de degete pe obrazul drept, la ultima palmă părintească primită. Ori de mâinile mamei când inventa ceva de mâncare din aproape nimic şi care de frică să nu ne alinte prea mult, ne mângâiau atât de rar. Şi de multe, multe alte mâini...
Deunăzi, de dimineaţă, citeam o revistă de popularizare a ştiintei. Cu multe rubrici, idei, fotografii şi vise. Printre toate astea, şi gânduri de departe, mi-a căzut privirea peste câteva fotografii care arătau sufletul mâinilor a câtorva oameni. De pretutindeni. Şi mi-am adus aminte de obsesia mea. De mâinile pe care le văd aproape zi de zi şi pe care instinctiv le urmăresc, le analizez şi uneori mă gândesc la ele. De mâini mari care pot cuprinde sufletul a doi sau trei oameni, de mâini dulci pe care îţi vine să le săruţi, de mâini aspre pe care le admiri, de mâini simple pe care le uiţi, de mâini grele care te dor, de mâini fardate de care te fereşti, de mâini ude de care te ştergi, de mâini calde de care te mângâi, de mâini murdare de care te scârbeşti... De mâini, de multe, multe mâini. Fiecare ascunzând în spatele lor un suflet, care prin ochi şi vorbe nu-l poţi vedea cu adevărat.
Şi tot deunăzi, în timp ce priveam fotografiile cu mâini străine, de pretutindeni, mi-am amintit de două mâini care acopereau într-o dimineaţă uşor un chip. Blând, dulce, adormit. Mâini pe care le-am văzut cândva dar le-am uitat şi le-am redescoperit, fascinat de sufletul pe care îl poartă şi pe care îl văd zi de zi. Mâinile sufletului meu...

Holmenkollen - dealul singuratic

Sunt un mare fan al sporturilor de orice fel şi urmăresc cu pasiune, evident când am timp, orice competiţie. Regăsesc probabil spiritul de luptă şi dorinţa de a fi printre primii în efortul supraomenesc pe care îl văd la alţii sau la mine când urc vreun munte mai pipernicit. Am văzut multe competiţii şi la televizor şi în viaţa de zi cu zi. De la Turul Franţei, la curling, de la vreun superb meci de fotbal, la aruncatul bilelor. Toate mă atrag în felul lor, în spiritul lor, în pasiunea celor care participă.
Însă peste toate iubesc sporturile de iarnă. Aduc ceva special în fiinţa mea probabil pentru că nu prea mă pricep să le practic sau pentru că albul zăpezii îmi dă o stare sufletească de linişte. Şi dintre toate sporturile de iarnă săriturile (sau zborul) cu schiurile mi se par fantastice. Adrenalină, curaj şi vis împlinit. Să zbori pe propriile picioare. O nebunie. De prin 96' urmăresc compeţiile legate de sărituri cu schiurile şi visam să zbor ca orice săritor. Visul evident nu s-a împlinit, viaţa mi-a arătat că zborul meu e în altă direcţie. Am avut însă şansa, acum 4 ani, să văd cât se poate de live o etapă din cadrul Cupei Mondiale de sărituri cu schiurile. La Oslo, la Holmenkollen. O adevărată nebunie şi multă adrenalină. Nu se zburau cei 250 de metri cât se ating acum prin alte părţi, însă mi se părea fantastic, ireal. Bărbaţi, femei, copii îşi făceau curaj şi pentru câteva clipe, în faţa mea, îşi îndeplineau un vis. Al lor şi al meu. Am urcat apoi sus în trambulină (atât la Holmenkollen, cât şi la Lillehamer) şi m-am aşezat acolo de unde se pleacă spre vis. Şi am visat pentru câteva clipe că zbor şi eu.

Retrăiesc zilele astea aceeaşi senzaţie urmărind Campionatele Mondiale de Ski Nordic care se desfăşoară fix la ...Oslo-Holmenkollen.
P.ssst...fotografia e de la baza trambulinei mici din Lillehamer, dar senzaţia e aceeaşi.

Preţul unui om

o lacrimă,
un cuvânt,
o rugăciune,
un suflet,
o noapte,
un strigăt,
o despărţire,
un gest,
o amintire,
un gând,
o suferinţă,
un zâmbet,
o viaţă.

Aşteptare

Aştept demult,
Un Suflet
Care să mă doară
Mai mult decât sufletul meu.

Aştept demult,
O Inimă
Care să fie mai grea
Decât inima mea.

Aştept demult,
Doi Ochi
Care să plângă
Mai mult decât ochii mei

Aştept demult,
Un Om
Care să fie mai singur
Decât singurătatea mea.

You need to get off facebook

Am primit ieri un link interesant de la un cititor al minunăţiilor scrise de mine şi chiar trebuia sa-l transmit în eter fanilor Facebook-ului. Aşa ca să-i mai scot din papucii internetului. Nu de alta da' să nu-mi fac prea mulţi "admiratori".



Saru mana' Rachela

Face to face vs. Face(to)book

Nu sunt un mare amator al internetului sau a gadgeturilor de ultima oră. Probabil că din punctul acesta de vedere m-am născut într-o perioadă atipică pentru sufletul meu. Ori am în mine o înverşunare care mă face să cred că o simplă maşinărie nu îmi poate controla viaţa. Încă. Mă adaptez şi eu din mers la ultimele tehnologii, dar de multe ori le privesc cu reticenţă, mai ales atunci când iau locul sufletelor reale. De aceea probabil mi-am luat telefon mobil, târziu pentru ceilalţi, abia acum vreo 5 ani. Îl privesc ca o simplă unealtă, care mă ajută să mai comunic cu unii sau alţii, fără a fi o prelungire a mea în lumea cealaltă.
Însă în ultimul timp sunt pur şi simplu asaltat, bombardat şi uşor învinuit că nu mă integrez lumii virtuale care ne tot acaparează. Mi-am deschis abia acum vreo 4 ani un cont de mess, pe care întradevăr îl folosesc zi de zi, chiar dacă mi-s offline 75% din timp. Şi m-am blocat. Ba nu, şi blogul ăsta, dar e altă poveste. Un pariu pierdut cândva cu mine şi nu numai. Orice tentativă de a mă extinde în lumea virtuală s-a dovedit un eşec personal destul anost. Tot timpul trebuie să justific de ce nu am cont în mai ştiu eu ce reţea de socializare. Mai ales că mulţi dintre prieteni şi-au mărit spaţiul personal în lumea megabiţilor. Nu am simţit nevoia să fac acest lucru. Prefer să-mi număr prietenii adevăraţi pe degete, decât să-i cuantific în numere cu 4 sau 5 cifre şi să le raportez zilnic prin cuvinte sau imagini ce se întâmplă cu mine. Nu am chef de aşa ceva şi în plus cei interesaţi cu adevărat de propria-mi persoană ştiu cam pe unde mă pot găsi. Şi nici nu vreau să cer prietenii virtuale oamenilor cu care nu am de gând să pierd nici 5 secunde din viaţa mea reală. Sună cam dur, dar dacă ne extragem din faţa calculatorului, tot singuri rămânem. Întrun fel sau altul. Evident că pot fi catalogat asocial internautic. Puţin îmi pasă. Să stai de vorbă cu un om faţă în faţă, e mult mai greu decât să te ascunzi în spatele unui monitor. Să-i simţi privirea blândă sau crudă, să-i urmăreşti ochii sau mâinile, să-i înţelegi cuvintele şi gesturile mi se pare mult mai interesant decât răceala tristă a unei tastaturi sau lumina fadă a ledurilor unui laptop. În plus ai ocazia ca şi celălalt să te cunoască cu adevărat, nu din fotografii care îţi pun în valoare dinţii sau mai ştiu eu ce parte anatomică.
Şi mai este un aspect care mă reţine să mă lansez pe calea socializării virtuale. De ce să mă opresc la HI5, Facebook, Twitter, Windows Live sau MySpace. Oare prietenii noştri din Wer-Kent-Wer, Studivz Sites, Baidu Space, QQ Alumni, Mixi, Linkedin, Kaixin001, VKontakte, VK, OdnoKlassniki, Bebo, Orkut, Deviantart ori BharatStudent nu merită şi ei atenţia. Au şi ei suflete virtuale care abia aşteaptă să fie cunoscute... aşa mai superficial. Câte conturi şi parole...o listă impresionantă. Şi dacă o pierd... înseamnă că nu mai am prieteni. Virtuali! Cam trist, dar prefer lumea reală. Prăfuită şi dură, dar reală.

Giumalagay 2010

În urmă cu un an, împreună cu vreo 7 prieteni, am hotărât să evadăm din cotidian şi să ne retragem undeva în munte, pentru câteva zile. La o cabană. Fără curent electric, semnal la telefon, ştiri mondene sau confort termic. O ieşire printre multe altele care s-au tot înfăptuit în ultimii ani. Fără bătăi mari de cap cu organizarea, timpi de parcurgere a traseelor, când ajungem, unde mâncăm şi cum dormim. Un hai să mergem şi vedem noi pe parcurs. Relaxare totală, zăpadă multă, râsete continui, poveşti despre frustrări, amintiri de altădată şi nopţi lungi. Poate prea lungi. În zilele acelea am mai renăscut încă o dată. Pentru mine. Dar asta'i altă poveste. De uitat ...undeva în suflet. Din toată nebunia frumoasă de atunci, în ochii minţii, mi-au rămas doar fulgii de zăpadă grei, ce cădeau peste pădurea verde de molizi, ascunzând cenuşiul zărilor. Şi amintirile. Şi gândurile. Şi sufletul. Ca şi cum m-aş fi pregătit, încă o dată, să plec dintr-o lume târzie şi să renasc în alta.
A trecut un an de atunci. Prietenii au rămas, sau se bat cu ei înşişi, iarăşi, undeva prin munţi. Nu am mai avut curajul să plec cu ei. De frica fulgilor care să-mi acopere gândurile. Ori din curaj. Vreau să simt singur cum se ard în sufletul meu.

Un strop de Bucovină gri

Zilele trecute am fost cu câţiva prieteni într-o mică escapadă prin Bucovina mioritică. Ei pentru research, eu pentru relaxare. Aşa că am avut timp să revăd sau să descoper unele locuri pe îndelete. La pas sau prin geamul prăfuit al maşinii. Zăpadă puţină, aruncată cu zgârcenie peste culmi, ce te ardea în miezul zilei, miros de fân şi bălegar cărat cu sania, de fum ars în sobe pline de brad şi molid, oameni puţini, ascunşi prin case mari sau prin amintiri. Şi linişte. Multă linişte. Monastică. Răscolită doar de glasul copiilor ce se întorceau seara de la joacă, târâindu-şi paşii pe drumul îngheţat sau de privirea curioasă a vreunui localnic în timp ce te saluta ţinându-şi căciula în mână, ca şi cum ai aparţine locului. Un peisaj gri la suprafaţă, dar plin de glasuri în sine. Un strop de Bucovină.

Dogmatica răului simţ (3)

...sau de răspunsul diafan şi rânced al vreunei vânzătoare de aprozar/giga market care te ridică la cer nu am să vă dau rest, dar vă pot oferi o bomboană. Nici eu nu am să vă dau bani pentru juma' de pâine şi un fund de salam, dar în schimb îţi pot oferi prietenia mea virtuală. Ori de aşteptatul în zadar, în faţa automatelor de cafea/ciocolată prăfoasă şi caldă, după ce acesta în prealabil ţi-a păpat cealaltă jumatate de pâine. Sau de preaplinul căsuţei poştale reale ori viruale cu tot felul de oferte pentru echipamente de spionaj (casnic sau împotriva teroriştilor din bloc), medicamente bio, la plic, pentru tratarea impotenţei intelectuale, credite pentru fraieri şi asigurări de viaţă, îndelungată şi prosperă, şi cereri de prietenie veşnică şi sinceră. Ori de păienjenişul privirii consumatorilor vegetarieni de pătrunjel şi mărar stopit din plin cu tot felul de benzeni şi fericiţi că în sfârşit au atins nirvana mentală. Sau de bucuria prafului ce te invadează prin toate orificiile indiferent unde te-ai afla. Ori de salutul norocos şi împrăştiat venit din înaltul cerului de la vreo Pasăre Pheonix (în speţă din familia Corvidae ori Columbidae) care-ţi aminteşte de tristeţea vieţii din ochii fiecăruia dintre noi. Hai Doamne ajută şi mai vorbim!

Dogmatica răului simţ (2)

..ori de slalomul matinal realizat cu atâta pasiune printre resturile fecaloide ale patrupedelor acompaniate de privirile bonte ale cvasi-stăpânilor care îţi rânjesc stupid staţi liniştit că nu muşcă (rahatul, javra sau zâmbetul tău tâmp?). Sau de sunetul monoton al trompetei bolidului pe patru roţi şi-o tablă, al vreunui Schumacher mioritic ce ratează milisecunda de start la fiecare semafor. Ori de parfumul suav şi primăvăratic ce te cuprinde în preajma vreunei guri de canalizare (pe inventar sau absentă) sau dos de bloc (din plin hidratat cu urină şi alte mirodenii) ce-ţi aminteşte că iar ai greşit dimineaţă că nu ţi-ai îndesat beţioarele de ureche, în cavitatea nazală. Sau de inepuizabilul dă-mi şi mie un leu că nu am mai mancat de o săptămână, (să mori tu că mai gângureai acum dacă nu mâncai de atâta timp), însoţit de o privire crudă, atunci când treci indiferent. Ori de privirea arogantă a vreunei piţ(o)i ce îşi răsplăteşte încrederea financiară părintească cărându-şi sacoşa cu cartofi (alias poşeta sau mega-super-extra telefonul, de obicei la încheietura dintre braţ şi antebraţ, respectiv uşor închinat la 30 de grade, faţă de urechea stângă, semn al condiţiei fizice ireproşabile şi/sau al unor cunoştinte de trigonometrie avansată) într-o obstinaţie vecină cu durerea hemoroidică din dos...

Dogmatica răului simţ (1)

Sunt sătul să vad în jurul meu oameni care se ascund în spatele bunului simţ, ca şi cum ar fi o pavăză împotriva neputinţei lor de a îşi depăşi propriile limite. De fapt ce înseamnă bunul simţ acum: politeţe falsă, zâmbete fade, cuvinte goale, diplomaţie ipocrită. În numele unor idealuri de parteneriat social cu ceilalţi. Care ceilalţi se injectează în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, cu o doză de bun simţ pentru tine. Ce frumos. Ce ideal. Ce fals. Nu vreau un astfel de bun simţ. Vreau o înjurătură în faţă sau o palmă peste ochi atunci când supăr sau jignesc pe celălalt. E mai corect aşa, decât să aud ipocritul nu-i nimic sau nu mă deranjează. Dacă tot nu te deranjează atunci primeşte şi asta. Să vedem care sunt limitele bunului tău simţ. Că ale mele sunt extrem de înguste. Limitate. Limitate de statul la multitudinea de cozi din diferite motive pentru mai ştiu eu ce factură, când din bun simţ trebuie să te abţii să înjuri vreo casieriţă pentru că se mişcă în slow-motion s-o vadă şeful că face treabă. Sau în faţa vreunei secretare sau contabile blonde (nu neapărat), angajată pentru a întreţine condiţia fizică a vreunui pseudo-conducător de oştiri financiare, şi care abia aşteaptă să-şi înceapă adevăratul program după cel cu publicul larg. Ori în spatele vreunui ameţit(e) ce vorbeşte la telefon, în timp ce plăteşte cu monede minuscule mai ştiu eu ce rest, sau mai grav nu-şi găseşte moneda în borseta/poşeta-i magică în care ar încăpea şi un flex de tăiat cargoboturi. Sau în faţa vreunui moşneag, fost mare conducător de şedinţe de partid în care autoînfierarea era o formă de spovedanie publică, care cu nonşalanţă îmi transmite că tinerii din ziua de azi nu mai sunt cum erau pe timpul lui. 'ai nu mai spune, că tu reciteai numai poezii şi vorbeai în pilde biblice. Ori când eşti complimentat într-un mod în care libidoşenia linguşelii ar sta mai bine pe limba interlocutorului...

Noroismul

Nu am fost atras niciodată de artă, în adevăratul ei sens. Poate doar câteva poezii şi cărţi citite prin adolescenţă mi-au răpit ceva nervuri sufleteşti. În rest un zid de nepătruns, nici talente artistice, nici dulcegării, nimic. Absolut nimic. Însă vreau totuşi să propun umanităţii (virtuale, deocamdată) o noua ramură artistică, născută din observaţiile personale. Noroismul. Perfect aplicabil la toate nivelele psiho-somatice, emulative, emoţionale, dogmatice şi materialiste. Materia primă se găseşte foarte uşor, atât în natură, cât mai ales în interiorul fiecăruia dintre noi. Mânjim totul cu noroi şi transformăm totul într-o altă lume. Plină de noroi. Suflete, oameni, locuri. Simplu, natural, fără complicaţii. Iar la sfârşit pentru a ne desăvârşi opera, ne mânjim propriile suflete cu noroi, târându-ne prin propria mocirlă. Impresia artistică extremă, succesul garantat, posteritatea asigurată. Doar prin noroi.

...Ea

Iubire nordică

În urmă cu vreo 4 ani eram cu o bursa de studii la Oslo, în Norvegia. Voi povesti altă dată cum am ajuns acolo. Însă experienţa celor 3 luni de stat alături de nordici m-a marcat profund. Întratât de profund încât mă încearcă deseori un sentiment de reîntoarcere în timp, metafizic, prin locurile pe unde am hălăduit: Oslo, Haugesund, Stavanger, Kristiansand, Lillehammer, Bergen, Sognefjord, Flam, Trondheim, Bodo, Stokholm, Goteborg, Tomte, Gardemoen... Fabuloase peisaje. Reci oameni. Prea reci pentru asemenea locuri. Sau poate frumuseţea locurilor trebuia compensată cu ceva straniu, atipic. În masa aceea de gheaţă sufletească am întâlnit, într-o zi, o insulă tropicală. Atât de fierbinte, blondă şi naivă, încât pentru moment mi-am pierdut simţurile. Era o Ea, poate acea Ea. Veneam după o noapte de călătorie cu trenul de la Oslo spre Bergen. Abia mă dezmeticeam din căldura compartimentului şi îmi dezmorţeam privirea uitându-mă buimac la frumuseţea gării din Bergen, când pe o străduţă laterală o văd pe Ea. Atât de singură, fragilă, suavă. Cu părul ei blond prins în codiţe, cu mâinile ei atât de mici, ascunse, cu privirea aceea stranie de tristeţe amestecată cu uimire. Şi corpul, corpul acela diafan de portocală. Şi buzele suave, rotunde, tăcute...venusiană, pur şi simplu venusiană.
Nu cred în dragoste la prima vedere, însă cu greu mi-am putut desprinde privirile de la Ea. Vibram de emoţie, dar trebuia să plec. Pierdeam feribotul spre Sognefjord şi excursia vieţii mele. Am lasat-o singură, în ploaie, pe străduţa ei lăturalnică. În Bergen. Abia am apucat s-o fotografiez. Sfios, tăcut, trist am lăsat-o acolo...în nord, în amintire.

Închipuire

Mi-am imaginat tot timpul viaţa ca fiind ceva ce îmi aparţine numai mie. Da, ştiu, poate părea ceva banal, fără sens. Dar aşa mi-am imaginat-o de fiecare dată când mă gândesc la viaţa mea. Şi de fiecare dată vin aceleaşi întrebări: de ce o trăiesc, unde mă duc, de unde vin şi ce să fac cu ea. De multe ori găsesc răspunsuri în mine. Câteodată în ceilalţi. Le caut sau vin singure, într-un vis în miez de noapte, într-un zâmbet pe stradă, într-un chip sau într-o frunză. Le accept, mă liniştesc şi uit de viaţă. Mă iau valurile de zi cu zi, gândurile, cuvintele, oamenii. Şi viaţa merge mai înainte, încă un pas, încă o zi, singură cu mine. Mă agit, mă agăţ, mă bucur, mă întristez, mă joc, mă uit.

In memoriam (2)

Fiecăruia dintre noi, odată cu scânteia vieţii, îi este dat să aibă un destin. Multora le devine o povară, celorlalţi o cale pe care o urmează cu perseverenţă zi de zi, lună de lună, an de an. Toată viaţa. Trăgând după ei şi alte destine, vise şi speranţe. Ca o locomotivă, în spatele căreia se aşează altă locomotivă, şi merg împreună spre o destinaţie comună, sau simple vagoane ce aşteaptă să fie garate undeva... într-o haltă necunoscută. Diferenţa e dată de ceea ce simţi că eşti cu adevărat sau vrei să devii. Locomotivă sau vagon. Să-ţi tragi destinul după tine sau să te laşi dus de el ori, din nefericire sau neputinţă, de al altora. Depinde numai de tine şi de calea pe care ţi-o alegi.
Calea pe care o aleg şi o simt se îndreaptă totdeauna undeva spre capătul pământului. Oriunde ar fi acesta. Trăgând după mine şi destinul meu şi al celor care vor să-l vadă....la fel ca şi mine.
In memoriam - Gheorghe Lupaşcu

In memoriam (1)

De prea puţine ori ne amitim de oamenii care contează cu adevărat în viaţa noastră. Uităm repede binele şi ne refulăm în judecăţi simple ale celor din jurul nostru. Greşim. Nu avem curajul să recunoaştem că de multe ori nici măcar noi nu mai ştim cine este de partea noastră şi cine nu. Prieteni sau ceilalţi. Trecem cu vederea gesturi simple, aşteptându-le nerăbdători pe cele ample, care fac să ne simţim importanţi şi superficiali.
Candva, acum vreo 10 ani, într-una din multele ieşiri din peisajul universitar din timpul studenţiei, am descoperit un om. Sau mai degrabă m-a descoperit el pe mine. Detaliile nu contează. Omul exista. Un profesor cu multe calităţi, dar şi cu multe defecte. Prea multe, astfel încât la un moment dat Cel de Sus l-a chemat la el. Brusc, dur, fără ambiguităţi. Înainte de a pleca şi-a lăsat amprenta asupra multora dintre noi: studenţi, colegi, prieteni şi ceilalţi. Evident şi asupra mea. Mai mult decât credeam atunci, mai puţin decât sper acum.
Nu am înţeles atunci că vedea oamenii altfel decât se vedeau ei. Îi clasifica în sisteme pe care cu greu le puteai accepta. Fiecare dintre noi era un HC, 286, 386, 486, Pentium I sau pur şi simplu un calculator de buzunar. La vremea respectivă un Pentium I era vârful tehnologiei IT. În ochii lui, şi eu şi un bun prieten şi coleg, eram simpli 486. Mă simţeam jignit, insultat, prost clasificat. Mă revoltam...
Anii tinereţii simple şi fără prea multe griji au trecut. Cu ei şi vălul multor refulări intelectuale. Mi-am amintit de Om şi de cuvintele lui şi am zâmbit. Câtă dreptate avea...acum îmi doresc să fiu un simplu 486. Vedea mai mult, decât visam eu vreodată să văd...în mine. ...şi nici nu am apucat să-i mulţumesc.
In memoriam - Gheorghe Lupaşcu

Renaştere

Acum vreo 6 luni şi ceva după vreo câteva săptămâni de gândire profundă m-am hotărât să-mi fac un blog. Aveam de gând să-l utilizez mai mult în scop profesional, însa nu am reuşit (ruşinică mie!!!, dar promit că îl voi transforma într-un site bine echipat şi-l voi folosi pentru scopul propus). Însa, tot de vreo 6 luni am redescoperit o pasiune mai veche... scrisul sau rescrisul gândurilor, amintirilor, trăirilor, bucuriilor, suferinţelor. A ceea ce văd, ce simt, ce aud, ce spun. Aşa că m-am pus pe scris. S-au adunat ceva gânduri pe care uşor, uşor le voi publica aici. Nu vor fi 365 de gânduri, câte unul pentru fiecare zi din acest an, dar vor ţine loc de refulări, cuvinte nespuse, lacrimi sau zâmbete ascunse. Nu vor fi gânduri uşoare, nici cuvinte blânde, însă sper să fiu acceptat aşa cum sunt eu, fără judecăţi puerile, pasiuni false şi compromisuri ieftine. Succes mie în exerciţiul scrisului, de zi cu zi sau măcar de la săptămână la săptămână, şi răbdare multă vouă.