Speranţe de vis

Într-un sfârşit toamnă mi-am închis sufletul şi inima. Am plâns în mine. Şi am suferit mult. Mult. Dar pur şi simplu aşa am simţit că trebuie să fac ca să-mi salvez sufletul (ironic nu!, mai ales că l-am dăruit cuiva). Sufletul meu plin de speranţe, dorinţe, vise, fantezii, obsesii, gânduri, cuvinte, gesturi, lacrimi, suferinţe... Am renunţat la tot, speranţe şi vise...pentru viaţa mea. Fără impresii, sugestii, compromisuri sau aşteptări. O viaţă simplă de om oarecare, încercând s-o trăiesc alături şi împăcat cu mine. Şi nici măcar nu am reuşit.
Am greşit, m-am îndoit încă o dată de oameni şi de mine. Rece şi calculat m-am retras într-o carapace sigură şi confortabilă. Nu am mai simţit nimic şi pe nimeni. Senin şi solitar. Doar eu. Amar în cuvinte, ironic în vorbe, făţarnic în atitudini, am lăsat timpul să se scurgă prin mine. Nu s-a scurs sau poate nu l-am simţit eu trecând. Cu toate zilele reci, simple, monotone. Şi oameni trecând pe lângă mine...mulţi oameni. La fel de reci, simpli şi monotoni. Parcă fără speranţe şi fără vise.
Din când în când mă uitam în jurul meu să văd ceva sau poate pe cineva. ... nimic. Sau aproape nimic. Doar figuri fade şi anoste. Cu zâmbete şirete şi ochi reci...şi mai ales fără mâini cu suflet, poveşti şi griji. Suflete pierdute pentru sufletul meu. Nici promisiuni, rugăminţi, arome de parfum sau ochi dulci nu m-au atras. Nimic.
Doar doi ochi plini de speranţă, vise, poveşti şi multe suferinţe m-au pus pe gânduri. Şi mai ales două mâini. Pline de viaţă şi gânduri din suflet. Încet, timid, nesigur m-au cuprins. Şi gândurile, şi ochii, şi mâinile, şi suferintele, şi visele. M-am trezit uşor, treptat, zâmbind. Cu un zâmbet furat, petale din lacrimi, ochi visători, nopţi liniştite, palme arse de fiori şi zori de viaţă venite dintr-o inima. Am închis ochii şi liniştit am început din nou să sper, să visez. Cald, plin de parfum şi speranţe ca sufletul pe care îl văd si îl am în braţe...