La noi în Moldova (2)

Marginalizat, înjurat, huiduit moldoveanul de rând şi-a văzut tot timpul de treburile sale. Mai domol, dar tot timpul cu sufletul curat. La vremuri grele şi-a primit fraţii de peste munţi, când imperiul geamăn îi surghiunea sau îi batjocorea, aşa cum i-a primit pe toţi în bătătura sa de la ruşi-lipoveni, până la armeni, evrei, ţigani sau ruteni. Nu i-a alungat şi a învăţat de ei câte ceva, atât cât să-şi îndulcească viaţa. La masă, la joc şi în cântec. Nu a construit mari cetăţi şi castele, dar pe cele care le-a durat, le-a dat sufletul unui neam întreg, rămas de multe ori la mâna acestei sărace Moldove. Asprimea vremurilor nu l-au făcut să-şi caute bucuria în bani şi aur sau în nenorocirea fraţilor, iar când timpul a cerut-o, mai forţat sau atras de mirajul unei alte vieţi, a mai trecut o dată munţii şi Milcovul, redând întregii Românii vigoarea de altă dată. Scormonind munţii prin Banat sau Retezat, robotind prin Timisoara sau Braşov, moldoveanul ăsta împuţit a reuşit, aşa în "prostia lui", să tragă după sine pe mulţi şi mai ales o ţară întreagă. Sărăcit de vorbele altora de duh şi suflet, a crescut, în propria ogradă, mâncând mămăligă, copii pe care şi acum îi admiră un neam întreg: un Eminescu, Enescu, Alecsandri, Creangă, Iorga, Palade, Cuza sau Saligny. Moldoveni şi ei ca şi urmaşii lor de azi, dar care au uitat, mulţi dintre ei de Moldova cea plină de suflet şi poezie.