Holmenkollen - dealul singuratic

Sunt un mare fan al sporturilor de orice fel şi urmăresc cu pasiune, evident când am timp, orice competiţie. Regăsesc probabil spiritul de luptă şi dorinţa de a fi printre primii în efortul supraomenesc pe care îl văd la alţii sau la mine când urc vreun munte mai pipernicit. Am văzut multe competiţii şi la televizor şi în viaţa de zi cu zi. De la Turul Franţei, la curling, de la vreun superb meci de fotbal, la aruncatul bilelor. Toate mă atrag în felul lor, în spiritul lor, în pasiunea celor care participă.
Însă peste toate iubesc sporturile de iarnă. Aduc ceva special în fiinţa mea probabil pentru că nu prea mă pricep să le practic sau pentru că albul zăpezii îmi dă o stare sufletească de linişte. Şi dintre toate sporturile de iarnă săriturile (sau zborul) cu schiurile mi se par fantastice. Adrenalină, curaj şi vis împlinit. Să zbori pe propriile picioare. O nebunie. De prin 96' urmăresc compeţiile legate de sărituri cu schiurile şi visam să zbor ca orice săritor. Visul evident nu s-a împlinit, viaţa mi-a arătat că zborul meu e în altă direcţie. Am avut însă şansa, acum 4 ani, să văd cât se poate de live o etapă din cadrul Cupei Mondiale de sărituri cu schiurile. La Oslo, la Holmenkollen. O adevărată nebunie şi multă adrenalină. Nu se zburau cei 250 de metri cât se ating acum prin alte părţi, însă mi se părea fantastic, ireal. Bărbaţi, femei, copii îşi făceau curaj şi pentru câteva clipe, în faţa mea, îşi îndeplineau un vis. Al lor şi al meu. Am urcat apoi sus în trambulină (atât la Holmenkollen, cât şi la Lillehamer) şi m-am aşezat acolo de unde se pleacă spre vis. Şi am visat pentru câteva clipe că zbor şi eu.

Retrăiesc zilele astea aceeaşi senzaţie urmărind Campionatele Mondiale de Ski Nordic care se desfăşoară fix la ...Oslo-Holmenkollen.
P.ssst...fotografia e de la baza trambulinei mici din Lillehamer, dar senzaţia e aceeaşi.